Zian Boca (cel ce avea să devină părintele ieromonah Arsenie Boca), s-a născut la 29 septembrie 1910 la Vaţa de Sus, comitatul Hunedoara

Mânăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus Abstract: Părintele Arsenie Boca a fost un mare duhovnic, un pictor bisericesc, un zugrav de suflete, un predicator de statură patristică, care ne-a lăsat CĂRARAREA ÎMPĂRĂŢIEI ca pe o călăuză pentru viaţa duhovnicească. Mormântul său de la Mănăstirea Prislop, duhul său de la Mănăstirea Sâmbăta - Brâncoveanu, ctitoria Sfinţiei Sale de la Sinaia, pictura Sfinţiei Sale de la biserica din Drăgănescu, vor vorbi şi vorbesc pentru totdeauna despre trăirea în Hristos, credinţa în Hristos, dragostea faţă de Hristos, despre adevărul Bisericii Ortodoxe, monumentul şi crucea de la mormânt fiind dintre cele mai cunoscute şi importante în acelaşi timp şi discrete locuri de pelerinaj unde vin creştinii din toată ţara şi chiar din alte părţi. Socotit de mitropolitul Antonie Plămădeală drept „un Zamolxis al neamului românesc”[1], iar de către unii dintre ucenicii săi „cel mai mare duhovnic al secolului al XX-lea”, trăgându-se dintr-o familie mixtă, tatăl greco-catolic şi mama ortodoxă, Zian Boca (cel ce avea să devină părintele ieromonah Arsenie Boca), s-a născut la 29 septembrie 1910 la Vaţa de Sus, comitatul Hunedoara, regatul Ungariei (în Imperiul dualist austro-ungar) şi a decedat la 28 noiembrie 1989 la Sinaia, judeţul Prahova, fiind înmormântat la Mănăstirea Prislop, într-un loc pe care personal şi l-a ales şi marcat[2]. Român ardelean ortodox, părinte ieromonah, teolog şi artist plastic (pictură murală), Arsenie Boca a fost primul călugăr şi apoi primul stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu ctitorită de Constantin Brâncoveanu (1939-1948) şi apoi duhovnic al Mănăstirii Prislop (1948-1959). Urmărit şi hărţuit de securitatea comunistă, a fost scos şi alungat din mănăstire la 17 mai 1959, fiindu-i interzis să mai efectueze sfânta liturghie şi să poarte haina monahală. Drept urmare, a plecat la Bucureşti, unde s-a dedicat pe deplin celei de a doua vocaţii, devenind prin harul său un neasemuit de valoros pictor de aşezăminte sfinte, activitate căreia i se va dedica până la sfârşitul vieţii. Bănuit încontinuu încă din 1943 că ar avea legături cu mişcarea legionară, că ar ajuta mişcarea de rezistenţă din munţii Făgăraşului, dar mai ales pentru prestigiul şi popularitatea sa printre credincioşi, a fost urmărit şi hărţuit de organele represive ale statului comunist în mai multe rânduri, fiind chiar arestat, torturat şi trimis la muncă silnică la vestitul de tristă amintire, Canal Dunăre-Marea Neagră. Copilul Zian Boca a urmat cursurile şcolii primare, iar apoi între 1922-1929 ale Liceului Naţional ortodox „Avram Iancu” din oraşul Brad, judeţul Hunedoara. Liceul l-a absolvit ca şef de promoţie şi în acelaşi an a fost înscris la Academia Teologică din Sibiu. Peste ani, într-o autobiografie, părintele îşi amintea cu deosebit respect despre anii petrecuţi la Institutul Teologic din Sibiu, mai ales cu referire la eminenţii profesori care i-au îndrumat paşii spre studiul şi interpretarea documentelor şi preceptelor ortodoxiei: rectorul Nicolae Colan, profesor de Noul Testament, Ilie Bălăuţă la Istoria Bisericească Universală, Nicolae Neaga, care preda Vechiul Testament, Dumitru Stăniloaie, de la cursul de teologie dogmatică sau Nicolae Tărchilă, care i-a canalizat studiul spre filosofie, pedagogie şi catehetică[3]. Absolvind în anul 1933 Institutul de la Sibiu, cunoscută fiindu-i încă din vremea studenţiei înclinaţia spre artă, tânărul Arsenie Boca s-a aflat pe acea listă de 66 de bursieri a mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan, fiind trimis la Bucureşti pentru a urma cursurile Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti[4]. Aici a fost repartizat la clasa maestrului Costin Petrescu, unul dintre cei mai buni specialişti în „artă decorativă” din epocă. Neobosit, pasionat şi totodată dornic de a se perfecţiona în arta murală, la Bucureşti studentul Arsenie Boca a audiat şi cursurile de anatomie ale marelui profesor Francisc Rainer, dobândind serioase cunoştinţe în domeniu, dar şi prelegerile de Mistică Creştină ale profesorului Nichifor Crainic, marele teolog, poet şi ziarist din perioada interbelică. A avut de asemenea, şansa să aibă profesori o pleiadă de somităţi ale intelectualităţii din perioada 1934-1938. Aşa, spre exemplu, Alexandru Tzigara Samurcaş, profesor de Istoria Artelor, Francisc Sirata la pictură, G.M.Cantacuzino la desen liniar, Cornel Medrea la sculptură si modelaj sau Horia Teodosiu care preda arhitectura ş.a. Anii studenţiei la Bucureşti au contribuit din plin la desăvârşirea spirituală şi întărirea convingerii că Zian Boca este hărăzit vieţii monahale. Amintindu-şi peste ani de acea perioadă frumoasă din tinereţe, părintele Arsenie Boca scria: „Treaba mea era cartea şi arta decorativă”[5]. În timpul cât a studiat la Bucureşti, fascinat de scara dumnezeiescului urcuş a lui Ioan Scăraru, a tradus-o în limba română în numai cinci luni. Din păcate lucrarea n-a văzut încă lumina tiparului. În perioada studiilor în capitală, începea şi cariera duhovnicească a părintelui Arsenie Boca, la 11 septembrie 1936, de ziua naşterii sale, fiind hirotonisit personal de către Mitropolitul Nicolae Bălan diacon, pe seama Catedralei din Sibiu[6]. Şi tot atunci, Costin Petrescu, remarcându-i talentul artistic, i-a încredinţat executarea picturii care îl reprezintă pe Mihai Viteazul din monumentala frescă ce se afla în lucru la Ateneul Român. De altfel, după absolvirea Academiei, cu calificativul „Foarte bine”, tot sub bagheta maestrului C.Petrescu, tânărul absolvent va efectua şi anul de practică în arta decorativă la biserica „Sfântul Dumitru” din Bixadul Oltului, judeţul Covasna. Odată încheiate cursurile Academiei de Arte Frumoase, mentorul său, de acum Mitropolitul Bălan, îl trimite în anul 1939 pe tânărul diacon pentru a învăţa „toată rânduiala duhovnicească, precum şi meşteşugul artei bizantine”[7] pentru trei luni la Muntele Athos, iar în toamna aceluiaşi an, câteva luni la Chişinău „pentru deprinderea meşteşugului poleirii cu aur a icoanelor de la nişte meşteri ruşi /...) şi învăţarea altor lucruri trebuitoare unui atelier de pictură”[8]. De la Muntele Athos, părintele s-a întors pregătit pentru viaţa de călugăr, aşa cum îşi dorise din anii studenţiei, aducând în ţară manuscrisele româneşti şi greceşti ale Filocaliei, pe care le găsise la schitul românesc Prodromu şi care le-a pus la dispoziţia părintelui Stăniloaie. De la Chişinău, după cum însuşi ni se destăinuie părintele, s-a întors profund schimbat pentru toată viaţa. În gară, aşteptând trenul pentru a se întoarce acasă, a avut o viziune care îl va marca definitiv: „Am văzut - avea să scrie mai târziu Arsenie Boca - stăpânul sta rezemat într-o uşă de gară, cu ochii pierduţi în zare, dar părea că vede toate neamurile, toţi oamenii din ele şi toată lumea /.../ Atunci am înţeles că m-am întâlnit cu Cel gol, însetat, flămând şi fără sălaş în lumea aceasta. Atunci am înţeles în câteva clipe mai mult decât tot ce am învăţat atâţia ani de zile”[9]. Întors de la Chişinău, diaconul Zian Boca este repartizat de către Mitropolitul Bălan, împreună cu părintele Nicolae Mladin (viitor mitropolit) şi părintele Serafim Popescu (viitor stareţ la Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, 1949-1955) să închege prima Obşte a mănăstirii. La 3 mai 1940, de sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”, în prezenţa Mitropolitului, a fost hirotonisit ierodiacon şi tuns în monahism, primind numele Arsenie, după numele Sfântului Cuvios Arsenie cel Mare, care alegându-şi „nevoinţa tăcerii” la vârsta de numai 40 de ani s-a retras în pustia Egiptului[10]. Doi ani mai târziu, la 10 aprilie 1942, la aceeaşi sărbătoare, a fost hirotonit ieromonah şi numit primul stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta, după restaurarea ctitoriei brâncoveneşti, după mai bine de două veacuri de absenţa din viaţa duhovnicească, spulberată fiind de artileria austriacă. La Sâmbăta, stareţul a declanşat acea mişcare de regenerare duhovnicească, care l-a făcut foarte repede cunoscut în tot Ardealul şi în toată ţara. Din păcate, renumele său avea să atragă atenţia, nu numai celor ce-l admirau pentru ce realiza la mănăstire (v. Nichifor Crainic, părintele Dumitru Stăniloaie şi Mitropolitul Nicolae Bălan), ci şi a celor din noile organe de partid şi de stat instaurate cu sprijinul armatei sovietice după 23 august 1944. Încă din data de 5 iunie 1943, părintele Arsenie Boca intrase în atenţia Siguranţei Statului, prin intermediul unei note informative furnizată de postul de jandarmi din Sâmbăta de Sus[11], care raporta Legiunii de jandarmi Făgăraş că, datorită deselor vizite ale unor legionari la Mănăstirea de la Sâmbăta, se bănuieşte că preotul Boca Arsenie ar fi un înfocat legionar, ba mai mult, face parte din conducerea Legiunii, afându-se în legătură cu Nicolae Pătraşcu, căpetenie de seamă a Legiunii în perioada analizată. Eticheta pusă acum, de sprijinitor al Mişcării Legionare, îl va urmări toată viaţa şi îi va înscrie în biografie o serie de arestări absolut nejustificate. Prima arestare s-a produs la Râmnicu Vâlcea, la 17 iulie 1945. Ridicat de jandarmi, a fost anchetat la Bucureşti până la 30 iulie acelaşi an. Cum nu s-a putut stabili nicio vină, a fost eliberat şi s-a reîntors la mănăstire. Acum, părintele Arsenie Boca şi-a intensificat munca de propovăduire a credinţei ortodoxe, mai ales pentru tineri. A fost perioada în care a organizat şi desfăşurat cu studenţii de la teologie veniţi de la Bucureşti şi Sibiu, cursurile de spiritualitate reunite în Cărarea Împărăţiei, „un răspuns creştin la neliniştile vremii”, cum el însuşi şi-a caracterizat cea mai importantă scriere a sa publicată până acum. „Este o singură cale senină: trăirea învăţăturii creştine, în toată adâncimea ei şi în toată sinceritatea noastră. Asta rămâne singura cale sigură, pe care trebuie s-o învăţăm mereu, în fiecare rând de oameni”[12], scria părintele în Cuvântul introductiv, la acest adevărat îndrumar de viaţă duhovnicească, trăită întru slujirea lui Dumnezeu. A urmat cea de a doua arestare la 14 mai 1948. Motivele erau aceleaşi. Se insista în plus, pe sprijinul moral şi material pe care părintele Arsenie l-ar fi acordat mişcării de rezistenţă anticomunistă din munţi. Anchetat mai bine de o lună şi jumătate la Făgăraş, din nou este eliberat din lipsă de probe. Tot în perioada activităţii sale la cârma obştii de la Mănăstirea voievodală a Brâncoveanului, părintele Arsenie a contribuit din plin la traducerea în limba română şi publicarea primelor patru volume din Filocalia. După ce a adus manuscrisele de la Muntele Athos, el a fost acela care l-a sprijinit îndeaproape pe părintele Stăniloaie, pe atunci rector la Institutul Teologic de la Sibiu, să-l traducă, a scris apoi după dictarea părintelui, a realizat coperta, ba şi mai mult, a susţinut tipărirea prin numărul mare de abonamente pe care le-a procurat printre credincioşi. Recunoscându-i meritele, părintele Stăniloaie îl numea pe Arsenie Boca, pe bună dreptate, „ctitor de frunte al Filocaliei Româneşti”. Pentru a-l proteja de urmărirea securităţii I.P.S. Bălan, la 23 noiembrie 1948, l-a numit stareţ şi părinte duhovnic la Mănăstirea Prislop din Ţara Haţegului. Distrusă cu tunurile ca şi Mănăstirea Brâncoveau în urmă cu 200 de ani de către generalul Bucow, ctitoria de la Prislop a fost refăcută şi o perioadă a fost trecută în stăpânirea bisericii unite din Ardeal. Lăsată de capii bisericii greco-catolice în paragină, odată cu interzicerea prin legea comunistă din 1848 a catolicismului, Mănăstirea Prislop a fost încredinţată bisericii ortodoxe române, iar părintelui Boca i s-a încredinţat sarcina restaurarii,refacerii si pastoririi mănăstiri de la Prislop. Ca peste tot pe unde a slujit, părintele Boca îşi va pune şi aici pecetea de „ziditor de suflete şi ziditor de aşezăminte”[13]. S-a implicat şi a lucrat personal la restaurarea mănăstirii şi în toate celelalte munci de aici: sculptarea iconostaselor şi a stranelor, restaurarea picturii, a exteriorului bisericii şi construcţiilor anexe; a construit clădiri noi; s-a implicat direct în amenajarea şi decorarea întregii curţi de laPrislop, realizând şi aici un adevărat parc natural. Personal, părintele Arsenie a conceput şi construit clopotniţa de pe stâncă, iar la 8 mai 1949, de pomenirea Sfântului Ioan Evanghelistul, s-a ţinut la Prislop primul hram ortodox din istoria sa, iar la 14 septembrie, de Ziua Înălţării Sfintei Cruci, prima liturghie arhierească ortodoxă. Cu acest prilej, părintele Arsenie Boca a fost hirotonit protosinghel, iar Leonida Plămădeală, unul dintre cei mai devotaţi elevi ai săi, ajuns mai târziu Mitropolit al Ardealului, a fost tuns în monahism, sub numele de Antonie. Un an mai târziu, activitatea părintelui Arsenie Boca ca stareţ se încheie pentru că, între timp, lăcaşul de la Prislop a devenit mănăstire de maici cu viaţă de obşte. Julieta Constantinescu, licenţiată în Teologie şi absolventă a Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, a fost tunsă în monahism şi numită la 6 august 1950 stareţă a Mănăstirii de la Prislop, cu numele de Zamfira, în amintirea celei de a doua ctitoră a mănăstirii, prinţesa Zamfira, fiica domnitorului Moise Voievod, părintele Boca rămânând în continuare aici ca preot duhovnic, până în 1959, cu întreruperi în perioadele cât a fost arestat din nou şi anchetat (1950, 1951, 1953, 1955, 1956). Cea mai lungă perioadă de detenţie a fost cea dintre 16 ianuarie 1951 şi 17 martie 1952, când părintele Arsenie a fost dus la muncă forţată la canalul Dunăre-Marea Neagră. Întors la mănăstire, i se duce vestea în tot Ardealul şi tot mai mulţi enoriaşi vor face pelerinaj la Prislop pentru rugăciune şi vindecare. Noua Securitate a statului condusă de acum de vestitul Pantiuşa, nu-l va scăpa din urmărire. Este urmărit continuu, inclusiv la Galaţi, unde începând cu 12 ianuarie 1955, face practică pe şantierul Catedralei de acolo pentru obţinerea autorizaţiei de a picta biserici, eliberată de Comisia de Pictură a Patriarhiei Române[14]. Ar fi dorit să înceapă apoi restaurarea şi refacerea picturii bisericii de la Prislop. Nu a apucat să o realizeze însă, fiind din nou arestat pe motivul tăinuirii foştilor studenţi legionari Nicolae Bordașiu şi a lui Leonida Plămădeală, viitorul mitropolit. Din nou, părintele Arsenie efectuează un trist periplu prin închisorile de la Timişoara, Jilava, Oradea, între 20 septembrie 1955 şi 7 aprilie 1956. Reîntors la Prislop, părintele se încadrează într-un ritm aproape normal de viaţă şi rugăciune. Nu pentru mult timp însă, întrucât după 1956 mai ales, (v. Revoltele de la Budapesta), conducerea comunistă a României a trecut la un şir de măsuri de îngrădire a activităţii bisericeşti şi monahale. Securitatea Statului pune la cale un adevărat „plan de luptă contra armatei negre a călugărilor şi călugăriţelor”[15]. În referatul întocmit de Alexandru Drăghici, datat 6 octombrie 1958, privind activitatea contrarevoluţionară desfăşurată în cadrul mănăstirilor, aceste lăcaşe sunt taxate drept „focare de activitate legionară”[16]. Ca atare, se propunea ca „elementele legionare şi cele care au avut funcţii în regimul de stat burghezo-moşieresc, care sunt călugării în mănăstiri, la episcopii, mitropolii şi patriarhie, să fie scoşi din monahism, să li se interzică portul hainelor călugăreşti şi să nu li se mai permită reîntoarcerea în mănăstiri”[17]. Numărul preoţilor, călugărilor şi parohiilor fiind prea mare, se mai propunea reducerea radicală a numărului de parohii şi mănăstiri, zdruncinarea bazei lor materiale şi financiare (sic!), desfiinţarea şcolilor de teologie şi impunerea unui control sever al politicii privitoare la personalul Patriarhiei. Obedient noii conduceri a statului, sfântul sinod al Bisericii Ortodoxe Române condus de Patriarhul Iustinian, consiliat din umbră de secretarul Departamentului Cultelor Dumitru Dogaru, cu unanimitatea voturilor, a hotărât în sesiunea sa ordinară din decembrie 1958 „excluderea celor ce au călcat sau calcă legile ţării, acelor care prin faptele lor trecute şi prezente au călcat voturile monahale şi deci nu pot fi monahi”[18]. Cadrul propice fiind creat, în ziua de 1 aprilie 1959, Departamentul Cultelor prin Decizia 8561/1959 a retras recunoaşterea Părintelui Arsenie Boca şi maicii stareţe Zamfira Constantinescu, în zilele următoare făcând presiuni asupra celor doi pentru a părăsi mănăstirea. A trebuit să intervină personalul de la Episcopia Ardealului de care aparţinea Prislopul, nişte funcţionari corupţi provenind din grupul foştilor greco-catolici[19], (Episcopul Andrei Magieru fiind grav bolnav) pentru a îndepărta în forţă şi izgoni din mănăstire pe cei doi lideri ai comunităţii de obşte de la Mănăstirea Prislop. Cu tot efortul Patriarhului Iustinian, de această dată de lăudat, pe baza măsurilor administrative adoptate, părintele Boca şi „încă 1355 de elemente au fost alungaţi din mănăstiri”, obligaţi fiind totodată să dezbrace haina monahală[20]. După alungarea părintelui Arsenie Boca şi a maicii Zamfira, la 14 mai 1959, şi celelalte maici au fost transferate, o parte la alte mănăstiri, altele în producţie, iar mănăstirea a fost transformată în azil de bătrâni. Părintele Boca şi stareţa Zamfira îşi încep pribegia în Bucureşti, lucrând până în 1968, când părintele a fost pensionat, ca muncitor pictor bisericesc. Securitatea, aşa cum rezultă din arhiva C.N.S.A.S. a continuat să-l urmărească pas cu pas, dar motive de a-l mai reţine nu au mai avut. A fost angajat la Atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor şi alături de pictorul Vasile Rudeau, a fost coautor la pictura bisericii Sfântul Elefterie din Bucureşti. După pensionare (1968) îşi va arăta întreaga valoare artistică, realizând timp de mai bine de 15 ani, după o concepţie originală, pictura bisericii Drăgănescu (Mihăileşti), judeţul Ilfov, la 25 km de Bucureşti. Valoarea cu totul deosebită a acestei lucrări şi semnificaţia fiecărei scene cu totul aparte, a făcut ca biserica de la Drăgănescu să fie vizitată de mulţi pelerini, iar cei ce i-au admirat atât conţinutul, dar mai ales realizarea artistică, uneori de-a dreptul sfântă a scenelor religioase, să o numească Capela Sixtină a Ortodoxiei Române. La Drăgănescu, părintele Boca nu a mai slujit la altar. A rămas însă duhovnic, fără a spovedi. Cu toate opreliştile, a continuat totodată să fie îndrumător spiritual pentru generaţii de preoţi şi credincioşi care l-au căutat în permanenţă, într-o adevărată avalanşă, cu miile sau chiar zecile de mii şi, drept urmare, i-au păstrat şi îi păstrează o recunoştinţă veşnică. După încheierea lucrării la Drăgănescu şi sfinţirea bisericii în octombrie 1983, părintele Boca s-a retras la Sinaia, stabilindu-şi chilia şi atelierul în casa din strada Privighetorilor nr.16, cumpărată de o parte din maicile izgonite de la Prislop. Cum puterile îl părăseau încet, încet, nici organele de securitate nu l-au mai ţinut în supravegherea aceea drastică din primii ani, ba chiar de prin 1985, unii agenţi întocmeau rapoarte prin care propuneau scoaterea părintelui de sub urmărire, dată fiind vârsta înaintată şi starea sa de sănătate [21]. A trebuit să treacă 46 de ani pentru ca serviciile secrete să realizeze că părintele nu desfăşoară activitate ostilă statului, indiferent de regimul politic. Din anul 1988 starea de sănătate a părintelui s-a agravat, după un infarct suportă cu greu o paralizie facială şi apoi a piciorului stâng, fiind imobilizat la pat în chilia sa de la Sinaia. Aici, la 28 noiembrie 1989 a trecut la cele veşnice, mutându-se la Domnul. A fost înmormântat la 4 decembrie 1989 în cimitirul Mănăstirii Prislop, care fusese restaurată şi redată ortodoxiei româneşti în anul 1976. Părintele Arsenie Boca a fost un mare duhovnic, un pictor bisericesc, un zugrav de suflete, un predicator de statură patristică, care ne-a lăsat Cărarea Împărăţiei ca pe o călăuză pentru viaţa duhovnicească. Mormântul său de la Mănăstirea Prislop, duhul său de la Mănăstirea Sâmbăta - Brâncoveanu, ctitorii Sfinţiei Sale de la Sinaia, pictura Sfinţiei Sale de la biserica din Drăgănescu, vor vorbi şi vorbesc pentru totdeauna despre trăirea în Hristos, credinţa în Hristos, dragostea faţă de Hristos, despre adevărul Bisericii Ortodoxe, monumentul şi crucea de la mormânt fiind dintre cele mai cunoscute şi importante în acelaşi timp şi discrete locuri de pelerinaj unde vin creştinii din toată ţara şi chiar din alte părţi. De-a lungul vieţii, părintele Arsenie Boca a fost căutat, iubit, stimat, cinstit şi în timpul vieţii şi mai ales după moarte, de o mulţime de credincioşi, de o mulţime de oameni ai lui Dumnezeu, creştini deschişi spre acel simţ al sacrului, al sfinţeniei, care radia şi pe care-l transmitea personalitatea Părintelui. Predicile sale, sfaturile duhovniceşti şi îndrumările sale rămân mărturii peste ani a sfinţeniei părintelui Arsenie Boca. Toate acestea sunt cuprinse în primul rând, în opera sa de căpătâi Cărarea Împărăţiei, apoi într-o cantitate impresionantă de lucrări care cuprind mărturii şi amintiri despre Părinte, publicate de cei ce l-au cunoscut, i-au stat în preajmă şi au beneficiat de sfatul său. Ne oprim în comunicarea noastră, doar asupra a două aspecte care credem că trebuie neapărat relevate. În primul rând, dat fiind că ne aflăm în anul Brâncoveanu (comemorarea a 300 de ani de la martiriul marelui voievod, a fiilor săi şi a celui mai apropiat slujitor Ienăchiţă Văcărescu), este deosebit de interesant şi merită să ne reamintim în acest context de predica părintelui Arsenie Boca, despre felul cum a murit Constantin Brâncoveanu şi copiii săi. Într-una dintre puţinele lucrări rămase de la părintele Arsenie Boca, Seminţe duhovniceşti, Un caiet al Părintelui Arsenie Boca recent publicată la Editura Credinţei din Bucureşti în 2009, se află cuprinsă predica Părintelui cu privire la uciderea voievodului şi a fiilor săi, preluată după mărturisirea ambasadorului dogelui Veneţiei la Istanbul, Andreea Memno, martor la 15 august 1714 la execuţia lui Constantin Brâncoveanu şi a membrilor familiei sale, ucişi din porunca sultanului Ahmet. „Duminică, 15 august, de dimineaţă s-a tăiat capul bătrânului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui şi a unui boier care îi era vistier” - scria plenipotenţialul dogelui. Au fost de faţă ambasadorii Franţei, Angliei şi Rusiei. Descriind apoi cu lux de amănunte scena groaznicului masacru, părintele Arsenie le povestea enoriaşilor: „La foişorul Ialikiaks, pe canalul Mării Negre, în faţa căruia se afla o unică piaţă, au fost aduşi de dimineaţă Brâncoveanu Voievod, cei patru fii ai săi şi vistierul Enache Văcărescu. Au fost aşezaţi în genunchi, unul lângă altul, în faţa Sultanului care i-a mustrat, făcându-i haini, după care le-a permis să facă o scurtă rugăciune. Înainte de a ridica securea, au fost întrebaţi dacă voiesc să se facă turci (adică să renunţe la credinţa creştină) şi atunci vor fi iertaţi. Dezgustat de o asemenea insultă, glasul voievodului a tunat parcă din străfundul cerului: « Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut, am pierdut. Să nu ne pierdem însă sufletele! Staţi tare şi bărbătește dragii mei şi nu băgaţi seamă de moarte: priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit; credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi nici vă clătinaţi din credinţa cea pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta! ». Turbat de mânie, Ahmed a poruncit să li se taie capetele. Primul căzu capul lui Enache Văcărescu, apoi al primilor trei fii în ordinea vârstei. Cel de al patrulea fiu, cel mai mic (Matei - 16 ani), când gâdele ridică securea, văzând atâta sânge, se rugă la Sultan să-l ierte, promiţând că se va face turc. Din nou interveni vocea tunătoare a părintelui său Domnul, care-i zise: « mai bine mori în legea creştinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câţiva ani în plus pe pământ ». Copilul ascultă, ridică capul şi cu glas îngeresc zise gâdelui: « Vreau să mor creştin, loveşte! ». Şi capul mezinului se rostogoli pe caldarâm. Apoi a fost ucis şi Domnul Constantin Brâncoveanu”. În această ordine de idei vom prezenta în încheierea intervenţiei noastre, câteva din prezicerile de mare rezonanţă din ultimii ani de viaţă ai Părintelui Arsenie Boca. Şi amintim care sunt publicate în număr tot mai mare, aşa cum sunt ele povestite de cei care l-au cunoscut şi i-au fost aproape. Iată, spre exemplu, ce spunea Părintele despre evenimentele din decembrie 1989, care au schimbat soarta ţării. Răspunzând unei întrebări adresată de reporter, el preciza că celelalte popoare vor scăpa de comunism în mod paşnic, noi prin violenţă şi mulţi morţi. „Ceauşescu va muri în ziua de Crăciun. Voi muri şi eu cu vreo trei săptămâni înaintea lui”. Fără comentarii! Referitor la starea naţiunii şi evenimentele ce se vor derula după 1989, Părintele prezicea: „Mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când ar dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcări. Într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Rusia /.../ peste cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. Este interesantă şi viziunea părintelui Arsenie Boca referitoare la soarta capitalei: „Bucureşti are să fie al doilea Ierusalim, nu ştiu care: oraşul sfânt sau cel în care nu va mai rămâne piatră peste piatră”. Povestind plecarea sa spre Împărăţia Cerului, Părintele are o viziune deosebit de veridică în legătură cu soarta omenirii şi a României, în mod special. El a scos din cufăr o carte groasă, veche, scrisă în limba greacă şi a spus: „Încă se găseşte aici descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări lumina şi voinţa dumnezeiască ... Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire,hidra le va intra pe furiş chiar și în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei!”. Aceasta este o „lucrare diavolească” începută nu de acum, ci încă din antichitate. Planul lucrării este minuţios şi prin puterea banilor şi a viciilor, minciuna, prefăcătoria, intriga şi amorul - cei care săvârşesc această lucrare au ajuns aproape de ţelul lor principal, care este controlul şi dominarea întregii lumi. Apoi, brusc, Părintele a spus că „în mod paradoxal şi într-un interval de timp scurt, atenţia lumii se va concentra asupra ţării noastre, datorită schimbărilor extraordinare care vor avea loc şi semnelor specifice care vor depăşi cu mult puterea limitată de înţelegere a cunoaşterii materiale”. Mai zicea Părintele Arsenie pentru toţi românii: „Îmi pare rău de voi că sunteţi slabi si creduli. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică, pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu., Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere şi până la moarte. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vă vor lua totul. Trebuie să ne întărim spiritualiceşte, că altfel viaţa noastră este moartă, chiar dacă ne merge numele că trăim. Luaţi exemplu de la Ştefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriţi spiritualiceşte ţinea pe tătari la Nistru şi pe turci la Dunăre”. Cu speranţă venirii cât mai grabnice a vremii când va fi canonizat, îndrăznesc să cred că părintele Arsenie Boca veghează de Acolo din ceruri asupra tuturor celor care cu credinţă şi cu frică de Dumnezeu, îl cheamă în rugăciune pentru mântuirea noastră neîncetata. De la părintele Arsenie Boca ne-a rămas tuturor, feţe bisericeşti sau mireni, datoria de a descifra, de a înţelege vremurile acestea tulburi, destul de instabile, pline de incertitudine. Aşa să ne ajute Dumnezeu!  Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru