 Mânăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus
Abstract:
Părintele Arsenie Boca a fost un mare duhovnic, un pictor bisericesc,
un zugrav de suflete, un predicator de statură patristică, care ne-a
lăsat CĂRARAREA ÎMPĂRĂŢIEI ca pe o călăuză pentru viaţa duhovnicească.
Mormântul său de la Mănăstirea Prislop, duhul său de la Mănăstirea
Sâmbăta - Brâncoveanu, ctitoria Sfinţiei Sale de la Sinaia, pictura
Sfinţiei Sale de la biserica din Drăgănescu, vor vorbi şi vorbesc pentru
totdeauna despre trăirea în Hristos, credinţa în Hristos, dragostea
faţă de Hristos, despre adevărul Bisericii Ortodoxe, monumentul şi
crucea de la mormânt fiind dintre cele mai cunoscute şi importante în
acelaşi timp şi discrete locuri de pelerinaj unde vin creştinii din
toată ţara şi chiar din alte părţi.
Socotit de mitropolitul Antonie Plămădeală drept „un Zamolxis al neamului românesc”[1],
iar de către unii dintre ucenicii săi „cel mai mare duhovnic al
secolului al XX-lea”, trăgându-se dintr-o familie mixtă, tatăl
greco-catolic şi mama ortodoxă, Zian Boca (cel ce avea să devină
părintele ieromonah Arsenie Boca), s-a născut la 29 septembrie 1910 la
Vaţa de Sus, comitatul Hunedoara, regatul Ungariei (în Imperiul dualist
austro-ungar) şi a decedat la 28 noiembrie 1989 la Sinaia, judeţul
Prahova, fiind înmormântat la Mănăstirea Prislop, într-un loc pe care
personal şi l-a ales şi marcat[2].
Român ardelean ortodox, părinte ieromonah, teolog şi artist plastic
(pictură murală), Arsenie Boca a fost primul călugăr şi apoi primul
stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu ctitorită de Constantin Brâncoveanu
(1939-1948) şi apoi duhovnic al Mănăstirii Prislop (1948-1959). Urmărit
şi hărţuit de securitatea comunistă, a fost scos şi alungat din
mănăstire la 17 mai 1959, fiindu-i interzis să mai efectueze sfânta
liturghie şi să poarte haina monahală. Drept urmare, a plecat la
Bucureşti, unde s-a dedicat pe deplin celei de a doua vocaţii, devenind
prin harul său un neasemuit de valoros pictor de aşezăminte sfinte,
activitate căreia i se va dedica până la sfârşitul vieţii. Bănuit
încontinuu încă din 1943 că ar avea legături cu mişcarea legionară, că
ar ajuta mişcarea de rezistenţă din munţii Făgăraşului, dar mai ales
pentru prestigiul şi popularitatea sa printre credincioşi, a fost
urmărit şi hărţuit de organele represive ale statului comunist în mai
multe rânduri, fiind chiar arestat, torturat şi trimis la muncă silnică
la vestitul de tristă amintire, Canal Dunăre-Marea Neagră.
Copilul
Zian Boca a urmat cursurile şcolii primare, iar apoi între 1922-1929
ale Liceului Naţional ortodox „Avram Iancu” din oraşul Brad, judeţul
Hunedoara. Liceul l-a absolvit ca şef de promoţie şi în acelaşi an a
fost înscris la Academia Teologică din Sibiu. Peste ani, într-o
autobiografie, părintele îşi amintea cu deosebit respect despre anii
petrecuţi la Institutul Teologic din Sibiu, mai ales cu referire la
eminenţii profesori care i-au îndrumat paşii spre studiul şi
interpretarea documentelor şi preceptelor ortodoxiei: rectorul Nicolae
Colan, profesor de Noul Testament, Ilie Bălăuţă la Istoria Bisericească
Universală, Nicolae Neaga, care preda Vechiul Testament, Dumitru
Stăniloaie, de la cursul de teologie dogmatică sau Nicolae Tărchilă,
care i-a canalizat studiul spre filosofie, pedagogie şi catehetică[3].
Absolvind în anul 1933 Institutul de la Sibiu, cunoscută fiindu-i încă
din vremea studenţiei înclinaţia spre artă, tânărul Arsenie Boca s-a
aflat pe acea listă de 66 de bursieri a mitropolitului Ardealului
Nicolae Bălan, fiind trimis la Bucureşti pentru a urma cursurile
Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti[4].
Aici a fost repartizat la clasa maestrului Costin Petrescu, unul dintre
cei mai buni specialişti în „artă decorativă” din epocă. Neobosit,
pasionat şi totodată dornic de a se perfecţiona în arta murală, la
Bucureşti studentul Arsenie Boca a audiat şi cursurile de anatomie ale
marelui profesor Francisc Rainer, dobândind serioase cunoştinţe în
domeniu, dar şi prelegerile de Mistică Creştină ale profesorului
Nichifor Crainic, marele teolog, poet şi ziarist din perioada
interbelică. A avut de asemenea, şansa să aibă profesori o pleiadă de
somităţi ale intelectualităţii din perioada 1934-1938. Aşa, spre
exemplu, Alexandru Tzigara Samurcaş, profesor de Istoria Artelor,
Francisc Sirata la pictură, G.M.Cantacuzino la desen liniar, Cornel
Medrea la sculptură si modelaj sau Horia Teodosiu care preda arhitectura
ş.a. Anii studenţiei la Bucureşti au contribuit din plin la
desăvârşirea spirituală şi întărirea convingerii că Zian Boca este
hărăzit vieţii monahale.
Amintindu-şi
peste ani de acea perioadă frumoasă din tinereţe, părintele Arsenie
Boca scria: „Treaba mea era cartea şi arta decorativă”[5]. În
timpul cât a studiat la Bucureşti, fascinat de scara dumnezeiescului
urcuş a lui Ioan Scăraru, a tradus-o în limba română în numai cinci
luni. Din păcate lucrarea n-a văzut încă lumina tiparului.
În
perioada studiilor în capitală, începea şi cariera duhovnicească a
părintelui Arsenie Boca, la 11 septembrie 1936, de ziua naşterii sale,
fiind hirotonisit personal de către Mitropolitul Nicolae Bălan diacon,
pe seama Catedralei din Sibiu[6].
Şi tot atunci, Costin Petrescu, remarcându-i talentul artistic, i-a
încredinţat executarea picturii care îl reprezintă pe Mihai Viteazul din
monumentala frescă ce se afla în lucru la Ateneul Român. De altfel,
după absolvirea Academiei, cu calificativul „Foarte bine”, tot sub
bagheta maestrului C.Petrescu, tânărul absolvent va efectua şi anul de
practică în arta decorativă la biserica „Sfântul Dumitru” din Bixadul
Oltului, judeţul Covasna.
Odată
încheiate cursurile Academiei de Arte Frumoase, mentorul său, de acum
Mitropolitul Bălan, îl trimite în anul 1939 pe tânărul diacon pentru a
învăţa „toată rânduiala duhovnicească, precum şi meşteşugul artei
bizantine”[7] pentru
trei luni la Muntele Athos, iar în toamna aceluiaşi an, câteva luni la
Chişinău „pentru deprinderea meşteşugului poleirii cu aur a icoanelor de
la nişte meşteri ruşi /...) şi învăţarea altor lucruri trebuitoare unui
atelier de pictură”[8].
De la Muntele Athos, părintele s-a întors pregătit pentru viaţa de
călugăr, aşa cum îşi dorise din anii studenţiei, aducând în ţară
manuscrisele româneşti şi greceşti ale Filocaliei, pe care le găsise la
schitul românesc Prodromu şi care le-a pus la dispoziţia părintelui
Stăniloaie. De la Chişinău, după cum însuşi ni se destăinuie părintele,
s-a întors profund schimbat pentru toată viaţa. În gară, aşteptând
trenul pentru a se întoarce acasă, a avut o viziune care îl va marca
definitiv: „Am văzut - avea să scrie mai târziu Arsenie Boca - stăpânul
sta rezemat într-o uşă de gară, cu ochii pierduţi în zare, dar părea că
vede toate neamurile, toţi oamenii din ele şi toată lumea /.../ Atunci
am înţeles că m-am întâlnit cu Cel gol, însetat, flămând şi fără sălaş
în lumea aceasta. Atunci am înţeles în câteva clipe mai mult decât tot
ce am învăţat atâţia ani de zile”[9].
Întors
de la Chişinău, diaconul Zian Boca este repartizat de către
Mitropolitul Bălan, împreună cu părintele Nicolae Mladin (viitor
mitropolit) şi părintele Serafim Popescu (viitor stareţ la Brâncoveanu –
Sâmbăta de Sus, 1949-1955) să închege prima Obşte a mănăstirii. La 3
mai 1940, de sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”, în prezenţa
Mitropolitului, a fost hirotonisit ierodiacon şi tuns în monahism,
primind numele Arsenie, după numele Sfântului Cuvios Arsenie cel Mare,
care alegându-şi „nevoinţa tăcerii” la vârsta de numai 40 de ani s-a
retras în pustia Egiptului[10].
Doi ani mai târziu, la 10 aprilie 1942, la aceeaşi sărbătoare, a fost
hirotonit ieromonah şi numit primul stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu de
la Sâmbăta, după restaurarea ctitoriei brâncoveneşti, după mai bine de
două veacuri de absenţa din viaţa duhovnicească, spulberată fiind de
artileria austriacă. La Sâmbăta, stareţul a declanşat acea mişcare de
regenerare duhovnicească, care l-a făcut foarte repede cunoscut în tot
Ardealul şi în toată ţara. Din păcate, renumele său avea să atragă
atenţia, nu numai celor ce-l admirau pentru ce realiza la mănăstire (v.
Nichifor Crainic, părintele Dumitru Stăniloaie şi Mitropolitul Nicolae
Bălan), ci şi a celor din noile organe de partid şi de stat instaurate
cu sprijinul armatei sovietice după 23 august 1944. Încă din data de 5
iunie 1943, părintele Arsenie Boca intrase în atenţia Siguranţei
Statului, prin intermediul unei note informative furnizată de postul de
jandarmi din Sâmbăta de Sus[11],
care raporta Legiunii de jandarmi Făgăraş că, datorită deselor vizite
ale unor legionari la Mănăstirea de la Sâmbăta, se bănuieşte că preotul
Boca Arsenie ar fi un înfocat legionar, ba mai mult, face parte din
conducerea Legiunii, afându-se în legătură cu Nicolae Pătraşcu,
căpetenie de seamă a Legiunii în perioada analizată. Eticheta pusă acum,
de sprijinitor al Mişcării Legionare, îl va urmări toată viaţa şi îi va
înscrie în biografie o serie de arestări absolut nejustificate. Prima
arestare s-a produs la Râmnicu Vâlcea, la 17 iulie 1945. Ridicat de
jandarmi, a fost anchetat la Bucureşti până la 30 iulie acelaşi an. Cum
nu s-a putut stabili nicio vină, a fost eliberat şi s-a reîntors la
mănăstire. Acum, părintele Arsenie Boca şi-a intensificat munca de
propovăduire a credinţei ortodoxe, mai ales pentru tineri. A fost
perioada în care a organizat şi desfăşurat cu studenţii de la teologie
veniţi de la Bucureşti şi Sibiu, cursurile de spiritualitate reunite în
Cărarea Împărăţiei, „un răspuns creştin la neliniştile vremii”, cum el
însuşi şi-a caracterizat cea mai importantă scriere a sa publicată până
acum. „Este o singură cale senină: trăirea învăţăturii creştine, în
toată adâncimea ei şi în toată sinceritatea noastră. Asta rămâne singura
cale sigură, pe care trebuie s-o învăţăm mereu, în fiecare rând de
oameni”[12], scria
părintele în Cuvântul introductiv, la acest adevărat îndrumar de viaţă
duhovnicească, trăită întru slujirea lui Dumnezeu.
A urmat cea de a doua arestare la 14 mai 1948. Motivele
erau aceleaşi. Se insista în plus, pe sprijinul moral şi material pe
care părintele Arsenie l-ar fi acordat mişcării de rezistenţă
anticomunistă din munţi. Anchetat
mai bine de o lună şi jumătate la Făgăraş, din nou este eliberat din
lipsă de probe. Tot în perioada activităţii sale la cârma obştii de la
Mănăstirea voievodală a Brâncoveanului, părintele Arsenie a contribuit
din plin la traducerea în limba română şi publicarea primelor patru
volume din Filocalia. După ce a
adus manuscrisele de la Muntele Athos, el a fost acela care l-a
sprijinit îndeaproape pe părintele Stăniloaie, pe atunci rector la
Institutul Teologic de la Sibiu, să-l traducă, a scris apoi după
dictarea părintelui, a realizat coperta, ba şi mai mult, a susţinut
tipărirea prin numărul mare de abonamente pe care le-a procurat printre
credincioşi. Recunoscându-i meritele, părintele Stăniloaie îl numea pe
Arsenie Boca, pe bună dreptate, „ctitor de frunte al Filocaliei
Româneşti”. Pentru a-l proteja de urmărirea securităţii I.P.S. Bălan, la
23 noiembrie 1948, l-a numit stareţ şi părinte duhovnic la Mănăstirea
Prislop din Ţara Haţegului. Distrusă cu tunurile ca şi Mănăstirea
Brâncoveau în urmă cu 200 de ani de către generalul Bucow, ctitoria de
la Prislop a fost refăcută şi o perioadă a fost trecută în stăpânirea
bisericii unite din Ardeal. Lăsată de capii bisericii greco-catolice în
paragină, odată cu interzicerea prin legea comunistă din 1848 a
catolicismului, Mănăstirea Prislop a fost încredinţată bisericii
ortodoxe române, iar părintelui Boca i s-a încredinţat sarcina
restaurarii,refacerii si pastoririi mănăstiri de la Prislop. Ca peste
tot pe unde a slujit, părintele Boca îşi va pune şi aici pecetea de
„ziditor de suflete şi ziditor de aşezăminte”[13].
S-a implicat şi a lucrat personal la restaurarea mănăstirii şi în toate
celelalte munci de aici: sculptarea iconostaselor şi a stranelor,
restaurarea picturii, a exteriorului bisericii şi construcţiilor anexe; a
construit clădiri noi; s-a implicat direct în amenajarea şi decorarea
întregii curţi de laPrislop, realizând şi aici un adevărat parc natural.
Personal, părintele Arsenie a conceput şi construit clopotniţa de pe
stâncă, iar la 8 mai 1949, de pomenirea Sfântului Ioan Evanghelistul,
s-a ţinut la Prislop primul hram ortodox din istoria sa, iar la 14
septembrie, de Ziua Înălţării Sfintei Cruci, prima liturghie arhierească
ortodoxă. Cu acest prilej, părintele Arsenie Boca a fost hirotonit
protosinghel, iar Leonida Plămădeală, unul dintre cei mai devotaţi elevi
ai săi, ajuns mai târziu Mitropolit al Ardealului, a fost tuns în
monahism, sub numele de Antonie.
Un
an mai târziu, activitatea părintelui Arsenie Boca ca stareţ se încheie
pentru că, între timp, lăcaşul de la Prislop a devenit mănăstire de
maici cu viaţă de obşte. Julieta
Constantinescu, licenţiată în Teologie şi absolventă a Facultăţii de
Filosofie din Bucureşti, a fost tunsă în monahism şi numită la 6 august
1950 stareţă a Mănăstirii de la Prislop, cu numele de Zamfira, în
amintirea celei de a doua ctitoră a mănăstirii, prinţesa Zamfira, fiica
domnitorului Moise Voievod, părintele Boca rămânând în continuare aici
ca preot duhovnic, până în 1959, cu întreruperi în perioadele cât a fost
arestat din nou şi anchetat (1950, 1951, 1953, 1955, 1956). Cea mai
lungă perioadă de detenţie a fost cea dintre 16 ianuarie 1951 şi 17
martie 1952, când părintele Arsenie a fost dus la muncă forţată la
canalul Dunăre-Marea Neagră. Întors la mănăstire, i se duce vestea în
tot Ardealul şi tot mai mulţi enoriaşi vor face pelerinaj la Prislop
pentru rugăciune şi vindecare. Noua Securitate a statului condusă de
acum de vestitul Pantiuşa, nu-l va scăpa din urmărire. Este urmărit
continuu, inclusiv la Galaţi, unde începând cu 12 ianuarie 1955, face
practică pe şantierul Catedralei de acolo pentru obţinerea autorizaţiei
de a picta biserici, eliberată de Comisia de Pictură a Patriarhiei
Române[14]. Ar fi dorit să înceapă apoi restaurarea şi refacerea picturii bisericii de la Prislop. Nu
a apucat să o realizeze însă, fiind din nou arestat pe motivul
tăinuirii foştilor studenţi legionari Nicolae Bordașiu şi a lui Leonida
Plămădeală, viitorul mitropolit. Din nou, părintele Arsenie efectuează
un trist periplu prin închisorile de la Timişoara, Jilava, Oradea, între
20 septembrie 1955 şi 7 aprilie 1956. Reîntors la Prislop, părintele se
încadrează într-un ritm aproape normal de viaţă şi rugăciune. Nu pentru
mult timp însă, întrucât după 1956 mai ales, (v. Revoltele de la
Budapesta), conducerea comunistă a României a trecut la un şir de măsuri
de îngrădire a activităţii bisericeşti şi monahale. Securitatea Statului pune la cale un adevărat „plan de luptă contra armatei negre a călugărilor şi călugăriţelor”[15].
În referatul întocmit de Alexandru Drăghici, datat 6 octombrie 1958,
privind activitatea contrarevoluţionară desfăşurată în cadrul
mănăstirilor, aceste lăcaşe sunt taxate drept „focare de activitate
legionară”[16]. Ca
atare, se propunea ca „elementele legionare şi cele care au avut funcţii
în regimul de stat burghezo-moşieresc, care sunt călugării în
mănăstiri, la episcopii, mitropolii şi patriarhie, să fie scoşi din
monahism, să li se interzică portul hainelor călugăreşti şi să nu li se
mai permită reîntoarcerea în mănăstiri”[17].
Numărul preoţilor, călugărilor şi parohiilor fiind prea mare, se mai
propunea reducerea radicală a numărului de parohii şi mănăstiri,
zdruncinarea bazei lor materiale şi financiare (sic!), desfiinţarea
şcolilor de teologie şi impunerea unui control sever al politicii
privitoare la personalul Patriarhiei. Obedient
noii conduceri a statului, sfântul sinod al Bisericii Ortodoxe Române
condus de Patriarhul Iustinian, consiliat din umbră de secretarul
Departamentului Cultelor Dumitru Dogaru, cu unanimitatea voturilor, a
hotărât în sesiunea sa ordinară din decembrie 1958 „excluderea celor
ce au călcat sau calcă legile ţării, acelor care prin faptele lor
trecute şi prezente au călcat voturile monahale şi deci nu pot fi
monahi”[18].
Cadrul
propice fiind creat, în ziua de 1 aprilie 1959, Departamentul Cultelor
prin Decizia 8561/1959 a retras recunoaşterea Părintelui Arsenie Boca şi
maicii stareţe Zamfira Constantinescu, în zilele următoare făcând
presiuni asupra celor doi pentru a părăsi mănăstirea. A trebuit să
intervină personalul de la Episcopia Ardealului de care aparţinea
Prislopul, nişte funcţionari corupţi provenind din grupul foştilor
greco-catolici[19],
(Episcopul Andrei Magieru fiind grav bolnav) pentru a îndepărta în forţă
şi izgoni din mănăstire pe cei doi lideri ai comunităţii de obşte de la
Mănăstirea Prislop. Cu tot efortul Patriarhului Iustinian, de această
dată de lăudat, pe baza măsurilor administrative adoptate, părintele
Boca şi „încă 1355 de elemente au fost alungaţi din mănăstiri”, obligaţi
fiind totodată să dezbrace haina monahală[20].
După alungarea părintelui Arsenie Boca şi a maicii Zamfira, la 14 mai
1959, şi celelalte maici au fost transferate, o parte la alte mănăstiri,
altele în producţie, iar mănăstirea a fost transformată în azil de
bătrâni. Părintele Boca şi stareţa Zamfira îşi încep pribegia în
Bucureşti, lucrând până în 1968, când părintele a fost pensionat, ca
muncitor pictor bisericesc. Securitatea,
aşa cum rezultă din arhiva C.N.S.A.S. a continuat să-l urmărească pas
cu pas, dar motive de a-l mai reţine nu au mai avut. A fost angajat la
Atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor şi alături de
pictorul Vasile Rudeau, a fost coautor la pictura bisericii Sfântul
Elefterie din Bucureşti. După pensionare (1968) îşi va arăta întreaga
valoare artistică, realizând timp de mai bine de 15 ani, după o
concepţie originală, pictura bisericii Drăgănescu (Mihăileşti), judeţul
Ilfov, la 25 km de Bucureşti. Valoarea
cu totul deosebită a acestei lucrări şi semnificaţia fiecărei scene cu
totul aparte, a făcut ca biserica de la Drăgănescu să fie vizitată de
mulţi pelerini, iar cei ce i-au admirat atât conţinutul, dar mai ales
realizarea artistică, uneori de-a dreptul sfântă a scenelor religioase,
să o numească Capela Sixtină a Ortodoxiei Române.
La Drăgănescu, părintele Boca nu a mai slujit la altar. A
rămas însă duhovnic, fără a spovedi. Cu toate opreliştile, a continuat
totodată să fie îndrumător spiritual pentru generaţii de preoţi şi
credincioşi care l-au căutat în permanenţă, într-o adevărată avalanşă,
cu miile sau chiar zecile de mii şi, drept urmare, i-au păstrat şi îi
păstrează o recunoştinţă veşnică. După încheierea lucrării la Drăgănescu
şi sfinţirea bisericii în octombrie 1983, părintele Boca s-a retras la
Sinaia, stabilindu-şi chilia şi atelierul în casa din strada
Privighetorilor nr.16, cumpărată de o parte din maicile izgonite de la
Prislop. Cum puterile îl părăseau încet, încet, nici organele de
securitate nu l-au mai ţinut în supravegherea aceea drastică din primii
ani, ba chiar de prin 1985, unii agenţi întocmeau rapoarte prin care
propuneau scoaterea părintelui de sub urmărire, dată fiind vârsta
înaintată şi starea sa de sănătate [21].
A trebuit să treacă 46 de ani pentru ca serviciile secrete să realizeze
că părintele nu desfăşoară activitate ostilă statului, indiferent de
regimul politic. Din anul 1988 starea de sănătate a părintelui s-a
agravat, după un infarct suportă cu greu o paralizie facială şi apoi a
piciorului stâng, fiind imobilizat la pat în chilia sa de la Sinaia.
Aici, la 28 noiembrie 1989 a trecut la cele veşnice, mutându-se la
Domnul. A fost înmormântat la 4 decembrie 1989 în cimitirul Mănăstirii
Prislop, care fusese restaurată şi redată ortodoxiei româneşti în anul
1976.
Părintele
Arsenie Boca a fost un mare duhovnic, un pictor bisericesc, un zugrav
de suflete, un predicator de statură patristică, care ne-a lăsat Cărarea Împărăţiei
ca pe o călăuză pentru viaţa duhovnicească. Mormântul său de la
Mănăstirea Prislop, duhul său de la Mănăstirea Sâmbăta - Brâncoveanu,
ctitorii Sfinţiei Sale de la Sinaia, pictura Sfinţiei Sale de la
biserica din Drăgănescu, vor vorbi şi vorbesc pentru totdeauna despre
trăirea în Hristos, credinţa în Hristos, dragostea faţă de Hristos,
despre adevărul Bisericii Ortodoxe, monumentul şi crucea de la mormânt
fiind dintre cele mai cunoscute şi importante în acelaşi timp şi
discrete locuri de pelerinaj unde vin creştinii din toată ţara şi chiar
din alte părţi. De-a lungul vieţii, părintele Arsenie Boca a fost
căutat, iubit, stimat, cinstit şi în timpul vieţii şi mai ales după
moarte, de o mulţime de credincioşi, de o mulţime de oameni ai lui
Dumnezeu, creştini deschişi spre acel simţ al sacrului, al sfinţeniei,
care radia şi pe care-l transmitea personalitatea Părintelui. Predicile
sale, sfaturile duhovniceşti şi îndrumările sale rămân mărturii peste
ani a sfinţeniei părintelui Arsenie Boca. Toate acestea sunt cuprinse în
primul rând, în opera sa de căpătâi Cărarea Împărăţiei, apoi într-o
cantitate impresionantă de lucrări care cuprind mărturii şi amintiri
despre Părinte, publicate de cei ce l-au cunoscut, i-au stat în preajmă
şi au beneficiat de sfatul său.
Ne
oprim în comunicarea noastră, doar asupra a două aspecte care credem că
trebuie neapărat relevate. În primul rând, dat fiind că ne aflăm în
anul Brâncoveanu (comemorarea a 300 de ani de la martiriul marelui
voievod, a fiilor săi şi a celui mai apropiat slujitor Ienăchiţă
Văcărescu), este deosebit de interesant şi merită să ne reamintim în
acest context de predica părintelui Arsenie Boca, despre felul cum a
murit Constantin Brâncoveanu şi copiii săi.
Într-una
dintre puţinele lucrări rămase de la părintele Arsenie Boca, Seminţe
duhovniceşti, Un caiet al Părintelui Arsenie Boca recent publicată la
Editura Credinţei din Bucureşti în 2009, se află cuprinsă predica
Părintelui cu privire la uciderea voievodului şi a fiilor săi, preluată
după mărturisirea ambasadorului dogelui Veneţiei la Istanbul, Andreea
Memno, martor la 15 august 1714 la execuţia lui Constantin Brâncoveanu
şi a membrilor familiei sale, ucişi din porunca sultanului Ahmet.
„Duminică, 15 august, de dimineaţă s-a tăiat capul bătrânului principe
al Valahiei, tuturor fiilor lui şi a unui boier care îi era vistier” -
scria plenipotenţialul dogelui. Au fost de faţă ambasadorii Franţei,
Angliei şi Rusiei. Descriind apoi cu lux de amănunte scena groaznicului
masacru, părintele Arsenie le povestea enoriaşilor: „La foişorul
Ialikiaks, pe canalul Mării Negre, în faţa căruia se afla o unică piaţă,
au fost aduşi de dimineaţă Brâncoveanu Voievod, cei patru fii ai săi şi
vistierul Enache Văcărescu. Au fost aşezaţi în genunchi, unul lângă
altul, în faţa Sultanului care i-a mustrat, făcându-i haini, după care
le-a permis să facă o scurtă rugăciune. Înainte de a ridica securea, au
fost întrebaţi dacă voiesc să se facă turci (adică să renunţe la
credinţa creştină) şi atunci vor fi iertaţi. Dezgustat de o asemenea
insultă, glasul voievodului a tunat parcă din străfundul cerului: « Fiii
mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut, am pierdut. Să nu ne
pierdem însă sufletele! Staţi tare şi bărbătește dragii mei şi nu băgaţi
seamă de moarte: priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat
pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit; credeţi tare întru aceasta
şi nu vă mişcaţi nici vă clătinaţi din credinţa cea pravoslavnică pentru
viaţa şi lumea aceasta! ». Turbat de mânie, Ahmed a poruncit să li se taie capetele. Primul
căzu capul lui Enache Văcărescu, apoi al primilor trei fii în ordinea
vârstei. Cel de al patrulea fiu, cel mai mic (Matei - 16 ani), când
gâdele ridică securea, văzând atâta sânge, se rugă la Sultan să-l ierte,
promiţând că se va face turc. Din nou interveni vocea tunătoare a
părintelui său Domnul, care-i zise: « mai bine mori în legea
creştinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos
pentru a trăi câţiva ani în plus pe pământ ». Copilul ascultă, ridică
capul şi cu glas îngeresc zise gâdelui: « Vreau să mor creştin, loveşte!
». Şi capul mezinului se rostogoli pe caldarâm. Apoi a fost ucis şi
Domnul Constantin Brâncoveanu”.
În
această ordine de idei vom prezenta în încheierea intervenţiei noastre,
câteva din prezicerile de mare rezonanţă din ultimii ani de viaţă ai
Părintelui Arsenie Boca. Şi amintim care sunt publicate în număr tot mai
mare, aşa cum sunt ele povestite de cei care l-au cunoscut şi i-au fost
aproape. Iată, spre exemplu, ce spunea Părintele despre evenimentele
din decembrie 1989, care au schimbat soarta ţării. Răspunzând unei
întrebări adresată de reporter, el preciza că celelalte popoare vor
scăpa de comunism în mod paşnic, noi prin violenţă şi mulţi morţi. „Ceauşescu va muri în ziua de Crăciun. Voi muri şi eu cu vreo trei săptămâni înaintea lui”. Fără comentarii!
Referitor la starea naţiunii şi evenimentele ce se vor derula după 1989, Părintele prezicea: „Mulţi
vor pleca din ţară, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când ar
dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de
flăcări. Într-o noapte,
către ziuă, ne vor ocupa trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Rusia /.../
peste cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. Este interesantă şi viziunea părintelui Arsenie Boca referitoare la soarta capitalei: „Bucureşti are să fie al doilea Ierusalim, nu ştiu care: oraşul sfânt sau cel în care nu va mai rămâne piatră peste piatră”.
Povestind plecarea sa spre Împărăţia Cerului, Părintele are o viziune
deosebit de veridică în legătură cu soarta omenirii şi a României, în
mod special. El a scos din cufăr o carte groasă, veche, scrisă în limba greacă şi a spus: „Încă
se găseşte aici descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va
urmări lumina şi voinţa dumnezeiască ... Veţi vedea şi veţi înţelege
spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în
instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din
nefericire,hidra le va intra pe furiş chiar și în sânul Bisericii,
murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde
speranţa. Doar cei care vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi
mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei!”. Aceasta
este o „lucrare diavolească” începută nu de acum, ci încă din
antichitate. Planul lucrării este minuţios şi prin puterea banilor şi a
viciilor, minciuna, prefăcătoria, intriga şi amorul - cei care săvârşesc
această lucrare au ajuns aproape de ţelul lor principal, care este
controlul şi dominarea întregii lumi. Apoi, brusc, Părintele a spus că „în
mod paradoxal şi într-un interval de timp scurt, atenţia lumii se va
concentra asupra ţării noastre, datorită schimbărilor extraordinare care
vor avea loc şi semnelor specifice care vor depăşi cu mult puterea
limitată de înţelegere a cunoaşterii materiale”.
Mai zicea Părintele Arsenie pentru toţi românii: „Îmi
pare rău de voi că sunteţi slabi si creduli. Veţi cădea din cauza
fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică, pentru a vă salva
sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de
Dumnezeu., Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere şi
până la moarte. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei de
pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vă vor
lua totul. Trebuie să ne întărim spiritualiceşte, că altfel viaţa
noastră este moartă, chiar dacă ne merge numele că trăim. Luaţi exemplu
de la Ştefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriţi spiritualiceşte
ţinea pe tătari la Nistru şi pe turci la Dunăre”.
Cu
speranţă venirii cât mai grabnice a vremii când va fi canonizat,
îndrăznesc să cred că părintele Arsenie Boca veghează de Acolo din
ceruri asupra tuturor celor care cu credinţă şi cu frică de Dumnezeu, îl
cheamă în rugăciune pentru mântuirea noastră neîncetata. De
la părintele Arsenie Boca ne-a rămas tuturor, feţe bisericeşti sau
mireni, datoria de a descifra, de a înţelege vremurile acestea tulburi,
destul de instabile, pline de incertitudine. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru
|
